Tel: 022 82 90 01, 022 73 72 03, Email: anticamera@inn.md

Ce tratăm

Scleroza multiplă (SM), numită și scleroză în plăci, scleroză diseminată, este o boală inflamatorie în care tecile izolatoare ale celulelor nervoase din creier și măduva spinării sunt deteriorate. Numele de scleroză multiplă se referă la cicatricile (sclerele —mai cunoscute sub numele de plăci sau leziuni) aflate în special în substanţa albă a creierului și măduvei spinării. SM a fost descrisă pentru prima oară în 1868 de neurologul francez Jean-Martin Charcot.

Epidemiologie. Conform datelor din 2008, între 2 și 2,5 milioane de oameni erau afectați la nivel mondial, incidenţa variind puternic în diferite regiuni ale globului și în funcție de populație. SM este mai întâlnită la oamenii care trăiesc mai departe de ecuator, în regiunile cu populații nord-europene. În Africa, rata îmbolnăvirilor este mai mică de 0,5 per 100.000 de persoane, fiind de 2,8 per 100.000 de persoane în Asia de Sud-Est, 8,3 per 100.000 de persoane în cele două Americi, și de 80 per 100.000 de persoane în Europa. Boala debutează de obicei între vârstele de 20 și 50 ani, fiind de două ori mai des întâlnită la femei decât la bărbați.

 Patogenie. Mielina este un înveliş gras care izolează nervii, având un rol similar cu izolaţia unui fir electric, permiţând nervilor să transmită impulsuri foarte rapid. Viteză si eficienţa transmiterii acestor impulsuri nervoase stau la baza mişcărilor line, rapide şi coordonate fără un efort conştient. În scleroza multipla, inflamaţia determină mielina să dispară. În consecintă, impulsurile electrice, care călătoresc de-a lungul nervilor scad şi devin mai lente. În plus şi nervii au de suferit. Pe măsură ce nervii sunt mai mult şi mai mult afectaţi apar tulburări ale funcţiilor, care sunt controlate de sistemul nervos, cum ar fi vedere, vorbire, mers, scris, şi memorie.

Cauze. Cauza SM este necunoscută; totuși, se crede că este rezultatul unei combinații de factori de mediu, agenți infecțioși, și factori genetici. Din factori de mediu poate contribui expunerea scăzută la lumina soarelui poate să provoace producția scăzută de vitamina D. Numeroşi microbi au fost propuşi ca factori declanşatori ai SM, însă niciunul nu a fost confirmat. SM nu este considerată boală ereditară; totuși, s-a demonstrat că un număr de variații genetice sporesc riscul. Probabilitatea este mai mare la rudele unei persoane afectate, cu un risc mai mare la cei la care legătura de rudenie este mai puternică.  S-a demonstrat că fumatul constituie un factor de risc independent pentru SM. Toţi aceşti factori pot provoca declanşarea reacţiei autoimune al organismului îndreptate împotrivă mielinei

 Simptome. O persoană cu SM poate avea aproape orice fel de simptom sau semn neurologic, problemele sistemului nervos autonomic, cele vizuale, motorii și senzoriale fiind cele mai frecvente. Nu există un tipar al SM şi fiecare persoana. care suferă de SM are un set diferit de simptoame, care variază în timp şi îşi pot modifica intensitatea şi durata chiar în cazul aceleiaşi persoane.

Cele mai afectate sunt:

  • Vederea (vederea dubla, încetoşare, scăderea bruscă a acuităţii vizuale)
  • Coordonarea (pierderea echilibrului, tremor, mersul instabil (ataxia), ameţeala, vertij, stîngacia unui membru
  • Motilitatea (slăbiciunea în membre, hiper- sau hipotonus muscular, dereglări de mers)
  • Sensibilitatea (furnicături, amorţeli (parestezii) sau senzatii de arsuri in unele parti ale corpului (hemicorp, un picior, o mînă, etc)
  • Vorbirea (încetinirea vorbirii, articularea necorespunzatoare a cuvintelor, schimbări în ritmul vorbirii)
  • Controlul vezicii urinare (incontinenţa de urină, retenţie, chemări imperioase)
  • Funcţiile sexuale (tulburări erectile, diminuarea libidoului)
  • Funcţiile cognitive (scăderea memoriei, lentoarea gîndirii)

Deosebit de caracteristice pentru SM sunt fenomenul lui Uhthoff, o înrăutățire a simptomelor datorată expunerii la temperaturi mai ridicate, și semnul lui Lhermitte, o senzație de curentare de-a lungul spatelui, produsă de înclinarea gâtului.

Forme clinice:

Scleroza multipla poate evolua pe una din cele patru forme clinice:

– remitent-remisivă, când exist perioade, în care simptomele se pot diminua sau chiar dispăr şi apoi reapar brusc în caz de acutizare

– secundar progresivă, care iniţial urmează după o evoluţie de tip remitent -remisivă, iar mai tarziu, evoluţia bolii devine constant progresivă

– primar progresivă, când boala are o evoluţie progresivă de la început

– progresiv-recidivantă, când de la debutul bolii, prezintă o deteriorare neurologică constantă, însoţită de atacuri suprapuse. Această formă clinică este cel mai puțin frecventă.

 Diagnostic: Pentru diagnosticarea SM este nevoie de o serie de teste şi de proceduri medicale care  includ  următoarele:

1) Examenul neurologic: tipul de simptome, apariţia şi tiparul acestora pot sugera prezenţa SM, dar este nevoie de intreagă serie de examinari şi de teste pentru a confirma diagnosticul.

2) Rezonanţa Magnetica Nucleara (RMN). RMN este un test recent folosit in diagnosticare si produce imagini de inalta rezolutie ale creierului si ale coloanei vertebrale, punînd in evidenta zonele afectate de scleroza (leziuni sau placi). RMN arata în modul cel mai clar marimea, numărul şi distribuţia leziunilor şi împreună cu dovezile din trecutul medical personal şi din examinările neurologice reprezintă un factor foarte important în vederea diagnosticării SM.

3) Testarea potenţialelor evocate auditive şi vizuale. Potentialele evocate măsoară durata de timp necesară creierului pentru a primi şi a interpreta mesaje (viteza transmiterii nervoase). Acest test nu este invaziv sau dureros şi nu necesita spitalizare. Are o valoare aditivă.

4) Examinarea lichidului cefalorahidian la benzi oligoclonale. Lichid, prelevat prin puncţie lombară este supus examinării. Acest test poate indica prezenta SM, dar nu este categoric decisiv pentru diagnostic.

Tratament. Se deosebeşte tratament în faza de acutizare şi tratament de modificare a bolii. În timpul atacurilor simptomatice, tratamentul constă de regulă în administrarea intravenoasă de corticosteroizi, cum ar fi metilprednisolon. Deși, de regulă, tratamentele cu corticosteroizi sunt eficiente pentru ameliorarea simptomelor pe termen scurt, acestea nu par să aibă un impact major în recuperarea pe termen lung. Atacuri grave, care nu răspund la corticosteroizi, ar putea fi tratate prin plasmafereză.

Autorităţile de reglementare au aprobat opt terapii de modificare a sclerozei multiple remitent-remisive, care includ: interferon beta-1a, interferon beta-1b, glatiramer acetat, mitoxantronă, azatioprin, natalizumab, fingolimod, teriflunomidă și dimetil fumarat. Interferonul și glatiramer acetatul reprezintă tratamentul de elecție, au efecte relativ similare și reduc recidivele cu aproximativ 30%.

Tratamentul simptomatic prevede combaterea durerii, spasmelor şi hipertonusului muscular, tulburărilor de micţiune şi a infecţiei urinare, disfuncţiilor sexuale.

Pentru tratamentul sclerozei multiple secundar progresive a fost dovedită sa fie eficientă mitoxantronă.

Pentru ameliorarea simptomelor pot fi folosite preparate antispastice (tolperison, baclofen), neuroreabilitarea, medicină alternativă deşi niciuna dintre acestea nu schimbă evoluţia bolii.

Prognostic: Evoluţia preconizată a bolii depinde de subtipul acesteia; de sexul, vârsta și simptomele iniţiale; și de gradul de invaliditate a persoanei în cauză. Pacienții femei, subtipul recurent-remitent, nevrita optică sau simptomele senzoriale la debut, numărul redus de atacuri în primii ani de la instalarea bolii și, în special, debutul SM la o vârstă tânără sunt asociate cu o evoluție mai favorabilă. Speranța medie de viață este de 30 de ani de la debutul bolii, cu 5-10 ani mai scăzută decât în cazul persoanelor neafectate de boală.


Migrena – patologie ce afectează creierul!

Unul dintre cele mai frecvente motive pentru care pacienţii se prezintă la medic este durerea de cap, denumită în termeni medicali cefalee. Cea mai agresivă formă  de cefalee primară este migrena.

Migrena – este o afecţiune cronică, frecventă şi incapacitantă, cu substrat  genetic şi cu un impact socio-economic considerabil. Conform  Clasificării  Internaţionale a Tulburărilor Cefalalgice (CITC-II, 2006) sunt necesare următoarele criterii: cel puţin 5 atacuri de cefalee cu durata 4-72 ore în asociere cu cel puţin 2 din 4 caracteristici adiţionale (localizare unilaterală, caracter pulsatil, intensitate moderată sau severă, cefaleea poate să fie agravată de efort fizic de rutină). În plus, atacurile de cefalee trebuie să se asocieze cu cel puţin unul  din următoarele simptome: greaţă şi/sau vomă, fotofobie şi fonofobie.

Accesul de cefalee migrenoasă parcurge în evoluţia sa 4 faze: prodromul (faza premonitorie), faza cu aură, faza cefaleei propriu-zise şi faza de rezoluţie a cefaleei (postdromul). Prodromul apare la 40-60% de subiecţi şi constă din: depresie, euforie, supărare, fatigabilitate, dificultăţi de concentrare, contracţia muşchilor gâtului, retenţie de urină  care apar cu câteva ore sau chiar zile anterior cefaleei. Semnele premonitorii vegetative şi endocrine (schimbarea apetitului, sete, retenţie lichidiană, senzaţie de frig, dereglări de somn, menstruaţie ş.a.) şi semnele adiţionale asociate ca greaţă, vomă, diaree, paloare prin vasoconstricţie cutanată sau vasodilataţie, pieloerecţie şi diaforeză sunt de fapt expresii ale tulburărilor vegetative la aceşti pacienţi.

Aura migrenoasă prezentă la 20% pacienţi, reprezintă un simptom neurologic de focar ce se caracterizează prin simptome vizuale, senzoriale şi tulburări ale vorbirii  care sunt  reversibile. Faza de rezoluţie, ce  urmează după un atac sever, este caracterizată de polimorfism vast al sindromului  psiho-afectiv şi vegetativ: stare de oboseală, iritare, tulburări de concentraţie, stare depresivă sau euforică, bulimie sau anorexie.  De menţionat, că nu toate fazele relatate sunt obligatorii pentru stabilirea diagnosticului de migrenă.

În plan epidemiologic, migrena este o patologie frecvent întâlnită în populaţia generală, afectînd persoanele perioadei productive de viaţă – 25-55 ani, implicând cheltuieli semnificative legate de investigaţii şi tratament precum şi indirect prin pierderile financiare  determinate de absenteism de la serviciu. În medie, prevalenţa migrenei la adulţi pe o durată de un an este de 6-10% la bărbaţi şi de 18-25% la femei.

În Republica Moldova, conform primelor cercetări epidemiologice realizate cu utilizarea  criteriilor internationale, prevalenţa generală a migrenei se estimează la 20% populaţie. S-au obţinut date vizând  cefaleele primare la adulţi de ambele sexe cu o prevalenţă de 22% a migrenei în mediul rural şi 18% în mediul urban.

Mecanismele patogenetice ale migrenei, deşi rămân controversate, au la bază fenomenul de activare trigemino-vasculară prin implicarea a trei componente esenţiale: vasele meningiene cerebrale,  inervaţia trigeminală şi  conexiunile între nervul trigemen şi sistemul nervos vegetativ.

Este bine cunoscut faptul că procedee diagnostice specifice pentru diagnosticarea migrenei nu există. Investigaţiile instrumentale speciale sunt efectuate pentru a exclude tulburările  neurologice şi somatice, eventuale cauze a durerilor de cap de tip migrenos. Importanţa cunoaşterii – este anamneza  şi  criteriile de diagnostic ale migrenei.

La fel, efectuînd metode neuroimagistice contemporane de diagnostic, s-a demonstrat faptul că durerea cronică modifică structural creierul, iar migrena, în special cea cu aură, constitue un factor de risc important pentru accidentul vascular cerebral.

Din fericire, deşi nu cunoaştem cu certitudine mecanismele patofiziologice  ce o provoacă, cunoaştem factorii  declanşatori ai crizei de migrenă (trigeri), şi anume:  factori psihologici (anxietate, nelinişte, emoţii, stres, conflicte); obişnuinţe alimentare (foame, hipoglicemie, omisiunea meselor şi alimentare neregulată); factori hormonali (pubertate, menstruaţia, sarcina, contraceptive orale); modificări ale ritmului de viaţă (week-end, somn exesiv, schimbarea locuinţei, călătorie, schimbarea serviciului); factori senzoriali (lumina, gălăgie,  mirosuri, vibraţie); factorii climaterici (vânt puternic, furtună, frig, căldură, schimbarea timpului); alimentele (alcool, ciocolată, alimente grase, prăjite sau afumate, citrice, caşcaval); alţi factori (traumatisme cranio-cerebrale, exerciţii fizice, altitudinea, călătorii cu auto).

Migrena şi cefaleea diagnosticată corect favorizează un tratament  eficient.

Tratamentul migrenei ţine de o abordare terapeutică combinată: acut (abortiv), non-farmacologic şi preventiv (profilactic). Măsurile farmacologice vor fi indicate de medicul neurolog şi adaptate fiecărui pacient în funcţie de frecvenţa acceselor de migrenă şi de patologiile asociate acesteia.

Ca şi metode complementare de tratament, se utilizează biofeedbackul (retroactiune biologică), acupunctura, stimularea electrică sau magnetică transcutanată, şedinţe de masaj şi relaxare, psihoterapia (cognitivă, comportamentală, psihanalitică, etc).

A răbda durerea episodică înseamnă a o croniciza.

Varianta optimă este consultaţia unui medic neurolog sau a unui specialist în domeniul cefaleelor, care au competenţa de a stabili un diagnostic corect şi a iniţia un tratament contemporan de stopare a crizelor de cefalee, cît şi de prevenţie a lor.

Nu toleraţi durerea şi nu permiteţi ca aceasta să vă afecteze calitatea vieţii şi inteligenţa!


Boala Parkinson este o maladie ce aparţine unui grup de afecţiuni reunite sub numele de tulburări ale sistemului motor, boli ce apar ca rezultat al distrugerii celulelor cerebrale producǎtoare de dopamin. Cele patru simptome principale ale bolii sunt tremurul, rigiditatea, instabilitatea posturală, precum şi tulburările de echilibru şi coordonare.

Pe msur ce pacienţii înaintează în vîrstă simptomele devin tot mai pronunţate iar tratamentul mai puţin eficient. În prezent, nu exist teste de laborator care s ajute la diagnosticarea precoce a bolii Parkinson, însa cercetarile realizate de specialişti sunt tot mai axate pe descoperirea cauzelor care duc la apariţia bolii pentru a se putea implementa un tratament specific.

În majoritatea cazurilor, simptomele încep să apară după 50 de ani. Cu toate acestea aproximativ 5% din pacienţii care suferă de Parkinson au mai puţin de 40 de ani. Bărbaţii prezintă un risc cu 50% mai mare decît femeile de a dezvolta această boală.

Maladia este cunoscută de sute de ani însă abia în secolul al 19-lea a fost denumită Parkinson după medicul londonez James Parkinson, care a raportat pentru prima dată simptomele bolii în anul 1817, sub denumirea de paralizie spastică.

Cauzele care duc la apariţia maladiei Parkinson

O persoană care suferă de maladia Parkinson are un nivel anormal de scăzut de dopamină în creier. Dopamina este generată de celulele cerebrale, însă experţii nu ştiu care este cauza care duce la moartea acestor celule. Atunci cînd nivelurile de dopamină sunt prea mici, oamenii îşi controleazǎ mai greu mişcările. Dopamina este un neurotransmiţător implicat în trimiterea de mesaje către o parte a creierului care controlează coordonarea şi mişcarea.

Din nefericire, nivelul de dopamină scăde progresiv la pacienţii cu Parkinson, astfel încât simptomele devin tot mai severe.

Deşi există cercetări în derulare, pîna în acest moment oamenii de ştiinţă nu au reuşit să identifice care este cauza care determină deteriorarea sau distrugerea celulelor cerebrale şi implicit lipsa de dopamină.

Unii din factorii care pot influenţa acest proces sunt:

Factorii genetici – care pot influenţa apariţia bolii în cadrul familiei la vîrste tot mai tinere.

Anumite medicamente – utilizarea pe o perioadă îndelungată a medicamentelor precum: haloperidol, clorpromazina sau metoclopramid, care pot creşte riscul de a dezvolta Parkinson.

Factorii de mediu – expunerea la substanţe chimice precum erbicidele şi pesticidele pot creşte riscul de a dezvolta maladia Parkinson. De asemenea, şi expunerea la disulfură de carbon, praf de mangan, şi monoxid de carbon sunt factori care pot duce la distrugerea celulelor cerebrale.

Simptomele bolii Parkinson

Simptomele bolii Parkinson pot varia de la o persoană la alta. Semnele precoce pot fi uşoare şi pot trece neobservate. Mai mult, simptomele încep să apara, de multe ori, pe o singură parte a corpului. Acestea pot include:

Tremurături la nivelul membrelor, mîinilor sau la nivelul degetelor.

Mişcari încetinite. În timp, boala Parkinson reduce capacitatea pacientului de a se mişca. Acest lucru face ca sarcinile simple să devină unele dificile. Paşii devin tot mai mici, iar pacientul experimentează probleme în a-şi muta picioarele sau în a se redica de pe scaun.

Rigiditatea musculară. Rigiditate musculară poate să apară în orice parte a corpului. Muşchii rigizi limitează mişcările şi pot produce chiar şi dureri.

Afectarea posturii şi a echilibrului. Postura pacientului se modifică şi este posibil să apară probleme de echilibru.

Rigiditatea feţei. Pacientul care suferă de Parkinson capată o figură rigidă, zîmbeşte mult mai greu, iar mimica facială este redusă.

Modificări la nivelul vorbirii. Discursul pacientului poate capăta inflexiuni obişnuite dar şi o intensitate redusă.

Complicaţii ale bolii Parkinson

Pe lîngă simptomele fizice, pacientul poate experimenta depresie, anxietate sau frică, toate acestea cauzate de conştientizarea bolii. De asemenea pot apărea dificultaţi în gîndire pe măsurǎăce boala avansează.

Persoanele care suferă de boala Parkinson pot avea de multe ori probleme de somn, inclusiv insomnii precum şi probleme ale vezicii urinare, inclusiv incapacitatea de a controla urina sau dificultăţi la urinare precum şi disfuncţii sexuale.

Constipaţie este un alt simptom care poate apărea la persoanele cu boala Parkinson deoarece tractul digestiv devine mai lent.

Diagnosticarea bolii Parkinson

Nu există teste pentru a diagnostica precoce boala Parkinson, astfel încî boala este, de cele mai multe ori, diagnosticată numai după instalarea simptomelor specifice. Medicul poate diagnostica boala Parkinson în funcţie de istoricul medical al pacientului, după analiza simptomelor şi după un control neurologic şi fizic. Medicul poate solicita, uneori, teste pentru a exclude alte boli asemănătoare maladiei.

În prezent, un test denumit tomografie cu emisie de pozitroni poate detecta nivelurile scăzute de dopamină de la nivelul creierului, ceea ce ajută la diagnosticarea mai uşoară şi mai rapidă a bolii.

Tratamentul bolii Parkinson

Tratamentul medicamentos

Boala Parkinson nu poate fi vindecată, dar anumite medicamente ajută la controlul simptomelor. De asemenea, medicul poate recomanda modificarea stilului de viaţă, exerciţii aerobice cît şi terapia fizică. Medicul poate prescrie medicamente precum:

Carbidopa şi levodopa. Levodopa este un produs chimic natural care ajunge în creierul pacientului şi este convertit în dopamină. Efectele secundare includ greaţă şi o scădere a tensiunii arteriale atunci cînd pacientul se ridică în picioare.

Inhibitori periferici ai catecol-0-metiltransferazei (COMT). Acest medicament prelungeşte efectul tratamentului cu levodopă prin blocarea unei enzime care descompune medicamentul.

Agonisti dopaminergici. Spre deosebire de levodopă, medicamentul nu se transformă în dopamină însă imită substanţa. Efectele adverse ale agoniştilor dopaminergici includ halucinaţii, somnolenţă sau comportamente compulsive, cum ar fi hipersexualitatea sau foamea excesivă.

Agenţii anticolinergici. Aceste medicamente au fost folosite de mai mulţi ani pentru a ajuta la controlul tremuratului asociat cu boala Parkinson. Medicul poate recomanda benztropina sau trihexifenidil. Efectele secundare includ: tulburari de memorie, confuzie, halucinaţii, constipaţie, gură uscată şi urinare dificilă.

Amantadina. Medicii pot prescrie medicameentul numai în stadiul incipient al bolii Parkinson. Efectele secundare pot include umflarea gleznelor sau halucinaţii.

Tratementul chirurgical

Intervenţia chirurgicală este o opţiune doar atunci cînd tratamentul medicamentos nu mai controlează simptomele. După o intervenţie chirurgicală pacientul reîncepe tratamentul medicamentos.

Electrostimularea profundă cerebrală este o procedură care este aplicată pacienţilor într-un stadiu avansat al bolii. Terapie utilizează impulsuri electrice pentru stimularea unor anumite zone ale creierului. Aceste impulsurile electrice sunt generate de o serie de electrozi plasaţi în creier printr-o intervenţie chirurgicală.

Transplantul de celule nervoase este un tratament aflat încă în faza experimentală. Pînă în acest moment, nu se cunosc informaţii despre beneficiile aceste proceduri.

Sfaturi pentru acasă

Pacienţii care suferă de această maladie sunt sfătuiţi să:

  • Aibă o alimentaţie sănătoasă bogată în fibre şi lichide.
  • Consulte un terapeut ocupaţional deoarece realizarea activităţilor zilnice devine mult mai dificilă
  • Evite căzăturile şi mişcările prea rapide.

Suportul pentru pacienţii care suferă de boala Parkinson este foarte importată. Pacientul trebuie să se bucure de sprijinul familiei pentru a putea trăi cu acestă maladie extrem de gravă. Pacientul, dar şi familia acestuia pot apela la un psiholog deoarece este foarte posibil să apară stări precum depresie, anxietate sau panică.

De asemenea, există grupuri de suport specializate în care oamenii cu aceeaşi suferinţă fac schimb de informaţii şi îşi oferă sprijin reciproc.


Hernia de disc lombară

Coloana vertebrală umană este formată din vertebre, care sunt 24 la număr. Vertebrele se aranjează una peste alta, formînd coloana vertebrală, care oferă organismului  forma sa. Vertebrele sunt legate intre ele printr-un disc intervertebral, format dintr-un inel exterior fibros și rezistent și un țesut gelatinos elastic, numit nucleul pulpos. Un disc sănătos este ca un amortizor, care conferă coloanei vertebrale o protecție la șocurile produse de mișcari ample, cum ar fi fuga, săritul sau ridicarea unor greutăți. Daca inelul exterior este lezat prin traumatisme sau slabit prin îmbatrinire, ca urmare a unor boli degenerative, poate da posibilitatea nucleului gelatinos, care se afla sub presiune, să proemine  sau să iasa din disc, ceea ce conduce la apriția herniei de disc. Hernia de disc este o afecțiune prin care o parte din discul intervertebral se fragmentează și ajunge să comprime rădăcinile nervoase sau măduva spinării aflate în canalul spinal din vecinatatea sa. Cel mai frecvent hernia de disc apare în regiunea inferioară a coloanei vertebrale – numită regiune lombară.

Simptomele unei hernii de disc lombare pot fi grupate în 2 sindroame:

  1. Sindrom de afectare vertebrală, manifestat prin durerela nivel lombar, cu caracter violent, continuu, care se accentueaza la mers, la schimbarea pozitiei, efort, tuse, stranut etc.
  2. Sindrom de suferință radiculară, manifestat prin durere care apare de sus în jos cuprinzând fesa, fața posterioară a coapsei, gamba, piciorul și degetele. La aceste dureri se asociază senzațiile de  amorțire, ințepătură, furnicătură. Ulterior scade forța musculară, se abolesc sau diminuează reflexele membrelor inferioare sau poate apărea paralezia piciorului. De asemenea se pot asocia tulburări de micțiune și de potență sexuală.

Factori de risc:

  • Înaintarea în varstă. Procesul de îmbatranire a discurilor în regiunea lombară inferioară, la fel ca și accidentările frecvente ale discurilor sau muschilor spinali cresc predispoziția pentru apariția herniei de disc.
  • Sexul masculin. La bărbați hernia de disc lombară apare mai frecvent.
  • Istoric de accidentări la nivel lombar.
  • Activități cu risc crescut de dezvoltare a herniei de disc, cum ar fi poziția șezândă pentru o perioadă lungă de timp, ridicarea de obiecte grele, răsuciri sau aplecări frecvente, exerciții fizice grele, vibrații constante (cum ar fi condusul mașinii).
  • Exerciții executate neregulat sau efectuarea de exerciții cu încordare crescută pentru o perioadă lungă de timp.
  • Creșterea greutății corporale cauzează o sarcină crescută asupra discurilor de la nivelul lombar.
  • Tusea frecventă.

După un examen clinic detaliat, medicul va stabili nivelul la care s-a produs hernia şi va alege metoda de explorare pentru confirmarea nivelului şi a gradului de herniere a discului – de exemplu, explorare prin computer tomografie (CT) sau rezonanță magnetică (IRM). Rezonanța magnetică confirmă diagnosticul, localizarea și severitatea herniei de disc, având imagini detaliate ale țesuturilor moi ale coloanei vertebrale, pe când tomografia computerizata dezvaluie imagini detaliate ale structurilor osoase ale coloanei vertebrale. IRM-ul este preferat de obicei CT-ului pentru diagnosticarea herniilor de disc situate în regiunea lombară. Radiografiile osoase, în general nu sunt necesare pentru diagnosticarea herniilor de disc, însă în unele cazuri sunt indicate pentru a exclude situații de instabilitate a coloanei vertebrale (situație în care vertebrele se mișcă una față de alta).

Odată ce va fi stabilit diagnosticul de hernie de disc se impune alegerea unui tratament adecvat.

Obiectivele tratamentului herniei de disc sunt următoarele:

  1. Îndepărtarea durerii, a slabiciunii musculare, a amorțelii de la nivelul piciorului, cauzată de lezarea radacinii nervoase.
  2. Revenirea pacientului la activitațile zilnice.
  3. Prevenirea recurenței afectării coloanei și reducerea dizabilității cauzate de durere.

Tratamentul herniei de disc lombare consta in tratament medicamentos, chirurgical și recuperator.

Tratamentul nechirurgical este menit să ajute pacientul sa-si reia activitatile zilnice și constă în:

  1. Repaus la pat, maximum 7 zile. Prelungirea repausului la pat are consecinte psihice negative, deoarece pacientul are impresia de om bolnav.
  2. Proceduri fizio-kineto-terapeutice. Aceste proceduri se recomanda pentru efectul relaxant muscular, antialgic si tonic general. Masajul, aplicarea locala de caldura (parafina, diatermice, ultrasunete) sau de frig (gheata si masajul cu gheata), precum si stimularea electrică nervoasa transcutanata sunt larg folosite in tratamentul conservator al durerilor de spate.
  3. Medicația antialgica este folosită în cazul durerilor lombare usoare sau moderate.
  4. Preparate aniinflamatoare nesteroidiene (AINS) au efecte antiinflamatorii si antialgice. Aceste preparate se vor administra sub controlului medicului, deoarece posedă numeroase reacții adverse. AINS se folosesc 2-4 săptămâni.
  5. Analgeticele opioide. Opioidele puternice se folosesc numai in cazuri speciale, cand celelalte mijloace terapeutice nu au dat rezultate.
  6. Terapia injectabila locala (blocada) se poate folosi concomitent cu metodele precedente. Se fac infiltrații paravertebrale în punctele dureroase.
  7. Preparate miorelaxante se folosesc in asociere cu AINS în perioada de contractură musculară.
  8. Se mai pot administra preparate anxiolitice si antidepresive.
  9. Acupunctura, elongații si terapie fizică manuală.

Pentru a preveni recurențele, pacientul trebuie educat în ceea ce priveste tipurile de mișcări permise și interzise, dozarea efortului, protecția coloanei. La nevoie, se recomandă schimbarea locului de muncă sau îmbunătățirea ergonomiei acestuia.

Tratamentul chirurgical va fi indicat la aproximativ 10% din persoanele cu hernie de disc. De operație vor beneficia pacienții care suferă de o distrugere progresivă a nervilor sau care au simptome de slabire musculară sau amorțeală. De asemenea, chirurgia este potrivită pentru cei la care durerea nu cedeaza dupa 4-6 săptămâni de tratament nechirurgical.

Tratamentul chirurgical este indicat doar pentru pacienții cu anumite simptome. Decizia de intervenție chirurgicală va lua în considerație rezultatele diagnosticului imagistic (CT, IRM), examenului fizic, raspunsului la tratamentul nechirurgical, precum și discutia medic-pacient din care să reiasa ce expectanță are pacientul de la tratament.

Exista următoarele tipuri de tratament chirurgical

  1. Discectomia – reprezintă înlaturarea chirurgicală a fragmentelor din discul herniat, care lezează una din rădăcinile nervoase. Se folosește de asemenea și pentru discurile protruzionate sau rupte. Discectomia poate fi efectuată prin diferite tehnici chirurgicale:
    1. Discectomia clasică.
    2. Discectomia microchirurgicală. Această tehnică prevede utilizarea microscopului de operație, care are avantaje vădite în comparație cu metoda clasică.
    3. Discectomia endoscopic asistată. Această metodă prevede introducerea în câmpul de operație a unui tub, dotat cu cameră video si iluminare puternică, prin care se va efectua înlaturarea fragmentelor de disc herniat. Tehnica data este una minimal invazivă, cu un șir de avantaje ca: gradul mic de traumatizare al țesuturilor, cicatrice mai mica (defect cosmetic minimal), vizualizare perfectă a structurilor anatomice, durata mai mică de spitalizare (2-4 zile), recuperare mai rapidă. De această metodă vor beneficia numai un grup anumit de pacienți, care au indicații speciale.
  2. Laminotomia si laminectomia reprezintă proceduri realizate cu scopul de a scădea presiunea asupra coloanei vertebrale cauzată de schimbarile apărute cu trecerea vârstei. Oricare din aceste operații se poate realiza simultan cu discectomia.

Mai există metode chirurgicale de tratament, însă ele sunt insufficient documentate din punct de vedere a eficienței și gradului de recurență:

  1. Chimonucleoliza – metodă prin care se injectează o substanță chimică în interiorul discului, care are ca scop distrugerea nucleului pulpos.
  2. Nucleotomie manuala percutana – constă în evacuarea parțială a materialului discal și scăderea presiunii intradiscale.
  3. Discectomie percutană automată – un sistem de aspirație-tăiere pentru indepărtarea materialului discal.
  4. Discectomie cu laser.

Majoritatea celor operați se refac repede, reluîndu-și activitățile zilnice. Există unele cazuri în care medicul recomandă un program de reabilitare dupa tratamentul chirurgical, program ce include fizioterapie si alte exercitii.

Toate operațiile chirurgicale implică și asumarea unor riscuri. Dacă se optează pentru tratament chirurgical trebuie luate în considerare și explicate pacientului toate riscurile și complicațiile posibile și primit sub semnătură acordul pacientului la intervenția chirurgicală propusă.

Hernia de disc lombară este o problemă frecvent întâlnită în rândul populaţiei active, fiind a doua cauză de prezentare la medicul de familie. Pe lângă faptul că durerea lombară provoacă o morbiditate substanţială, ea este cauza principală a dizabilităţilor populaţiei active și generează cheltuieli majore prin costurile de tratament, zile lucrătoare pierdute şi productivitate scăzută.


Intervenţia rapidă în atacul cerebral  înseamnă creier salvat!

Accidentul vascular cerebral se află printre principalele trei cauze majore de deces alături de bolile cardiace şi cancer. Acesta apare atunci când aportul de sânge către o parte a creierului este întrerupt. Celulele creierului au nevoie constantă de aport de oxigen şi glucoză pentru a trăi, oprirea alimentării lor cu sânge duce la deces.

  1. Numărul tinerilor care fac atac cerebral a crescut în mod alarmant în ultimii ani. De ce se întâmplă acest lucru?

Medicul: Atacul cerebral sau Accidentul vascular cerebral este de 2 tipuri: ischemic şi hemoragic. AVC –ul ischemic se produce într-o anumită parte a creierului, anume atunci când creierul nu primeşte cantitatea de sânge necesară şi respectiv oxigen în masura satisfacatoare. În cazul cînd se  rupe un vas sanguin cerebral se produce un accident vascular hemoragic.

Cele mai frecvente cauze de accident vascular cerebral (AVC) în cazul tinerilor sunt trombemboliile (blocarea bruscă  de către un  cheag sanguin  a unui vas sanguin cerebral ) cu punct de plecare din inimă, anevrismele cerebrale, malformaţiile arterio-venoase.
De multe ori, este vorba şi de o patologie cardiacă nediagnosticată, combinată cu o tromboză (formarea unui cheag de sânge).

Printre alţi factori de risc ale Accidentului Cerebral  Vascular  sunt  tensiunea arterială înaltă, afectarea reumatismală a cordului, fumatul, abuzul de alcool, consumul de droguri, utilizarea contraceptivelor orale, modul de viaţă fără exerciţii fizice, alimentaţia bogată în grăsimi nesaturate.

Tabagismul reprezintă un factor de risc important la tineri, frecvenţa fumătorilor printre adulţii tineri cu infarct cerebral fiind una înaltă (37-60%). Conform datelor literaturii medicale ştiinţifice,  hipertensiunea arterială este depistată la 22-56% din tinerii cu AVC ischemic, hiperlipidemia- la 17-59%, iar diabetul zaharat la 5-17%.[1,2,3,4]. Cu toate că rolul migrenei, drept factor de risc în AVC-ul ischemic este mai puţin studiat, conform unor cercetări, incidenţa acesteia este destul de mare, îndeosebi printre adulţii tineri, de sex feminin cu infarct cerebral (13-20%).

Alţi factori sunt tulburările de ritm şi disecţiile de artere apărute după traumatisme sportive sau rutiere. Nu se omite nici ateroscleroza timpurie, care, de regulă, se manifestă la persoanele hiperponderale.

  1. Cum îţi poţi da seama că ai accident vascular cerebral?

Medicul: Simptomele dinaintea unui AVC se manifestă diferit de la o persoană la alta, printre acestea se evidentiază :

  • O slăbiciune (paralizie) bruscă a braţului, piciorului sau a feţei
  • O pierdere bruscă a sensibilităţii (amorţirea) braţului, trunchiului corpului, piciorului sau a feţei
  • O confuzie cu dificultăţi de vorbire sau întelegere a celor din jur
  • Pierderea bruscă a vederii la un ochi sau la ambii ochi (văl negru sau vedere în două umbre)
  • Dereglări acute de coordonare a gesturilor cu mana sau piciorul, ameţeli, senzaţie iluzorie de rotaţie a spaţiului sau dereglări de echilibru
  • O durere de cap brutală, neobişnuită şi foarte intensă, cum ar fi una în “lovitura de pumnal” sau “lovitura de trăsnet”.

La tineri, un AVC poate surveni după mai multe atacuri repetate de migrenă, în cadrul cărora au, pentru scurt timp, amorţeli şi sensibilitate pe o anumită parte a corpului. Cei care au migrenă cu aură şi alte tulburări neurologice, trebuie să fie deosebit de prudenţi. Durerile de cap nu sunt însă o regulă. Toate acestea trebuie luate în serios. Este de menţionat faptul că simptomele AVC pot progresa foarte repede.

  1. În cât timp trebuie să ajungă un om la spital pentru o intervenţie şi recuperare optimă?

Medicul: Un ictus cerebral este o urgenţă medicală absolută, iar întîrzierea tratamentului semnifică suferinţa severă a creierului, cu alte cuvinte “timpul inseamnă creier”. Cu cît mai degrabă veţi primi îngrijiri medicale ( în primele 3 ore) cu atît mai multe şanse veţi avea de a nu ramîne cu sechele handicapante şi de a nu face un nou atac.

Dacă pacientul ajunge la un Centru medical specializat în primele 3 ore, i se face rapid o tomografie computerizată pentru a ne convinge că nu are o sângerare cerebrală, ci o ischemie, adică o blocare a circulaţiei cerebrale, şi dacă pacientul se incadrează în criteriile pentru tromboliză,  atunci în acest caz se aplică  acest tratament. Tromboliza cu Actylise (activator al plasminogenului tisular) este o  perfuzie care se administreaza  cu scop  să dizolve cheagul format în vasele creierului. Rapiditatea cu care se intervine creşte şansele de a salva ţesutul cerebral. Daca este vorba de un accident vascular cerebral hemoragic de asemnenea este foarte important de intervenit neurochirurgical cit mai precoce posibil pina la instalarea vasospasmului in cazul anevrismelor cerebrale.

  1. În ce măsură pot fi salvate zonele afectate de atacul cerebral? Putem spera la o recuperare totală?

Medicul: Când zonele afectate sunt funcţional importante, atunci chiar nici intervenţia neurochirurgicală nu mai poate ajuta. Plasticitatea creierului după un accident vascular cerebral este foarte complexă. Aceasta reprezintă un proces dinamic în care, în funcţie de timpul scurs de la producerea leziunii acute şi de alţi factori, are loc o compensare a zonelor cerebrale afectate. Nivelul de recuperare depinde în mare măsura de gradul de extindere a leziunii, deşi există unele leziuni relativ mici, dar în zone de mare importanţă, care pot cauza consecinţe mai grave decât s-ar putea aştepta.

  1. Sunt lacune în ceea ce priveşte reabilitarea post-accident vascular cerebral? Descrieţi-ne cum decurg lucrurile la INN.

Medicul: Dacă pacientul este adus imediat într-un centru specializat, cum ar fi Institutul de Neurologie şi Neurochirurgie, atunci consecutivitatea tratamentului este respectată. Exista  cazuri  în care pacienţii rămân nerecuperaţi si chiar pot să decedeze de la complicatii.

  1. Aveţi o abordare personalizată pentru fiecare pacient în parte?

Medicul: Tratamentul fiecărui pacient cu AVC diferă şi este individual. Pacientul este analizat din toate punctele de vedere şi consultat de o echipă de specialisti  ce cuprinde un neurolog, terapeut, logoped, fizioterapeut şi  kinetoterapeut, cu ajutorul cărora pacientul este integrat într-un program de recuperare complex.

  1. Bolnavii pot beneficia şi de o îngrijire la domiciliu?

Medicul: La externarea din secţia BCV sau Neurochirurgie, dacă starea pacientului  permite, este indicată recuperarea primară imediată în secţia « Neurorecuperare Primară » din cadrul INN, insoţită de un specialist kinetoterapeut, care împreună cu medicul neurolog – reabilitolog  indică tratamentul cuvenit. În cazul în care starea pacientului nu permite acest lucru, el este externat sub supravegherea neurologului şi a medicului de familie de la locul de trai.

  1. Cum le redaţi bolnavilor motivaţia de a relua anumite activităţi după accidentul vascular?

Medicul: Lucrurile sunt chiar mai complicate decât par. Efectele AVC sunt de multe ori ireversibile şi persoanele de după AVC deseori pot rămâne cu dizabilităţi fizice sau psihice, în funcţie de gravitatea accidentului, şi la un procent foarte mare din pacienţi se evidentiaza  depresia pe motivul acestor dizabilităţi. În asemenea situaţii, paralel cu tratamentul de recuperare se indică tratament cu preparate antidepresive.

  1. Ce ne afectează tesutul cerebral?

Medicul: De cele mai multe ori, creierul este afectat în urma aterosclerozei. Este cel mai frecvent şi cel mai de temut factor de risc, mai ales că vine împreună cu hipertensiunea, obezitatea, diabetul, fumatul şi tulburările de somn, cum ar fi apneea.

  1. Medici specialişti recomandaţi :

Medicii care pot diagnostica accidentul vascular cerebral sunt:

– specialiştii în medicina de urgenţă

– medicii de familie

– medicii internişti (specialişti în medicina internă)

– neurologii

În cazul în care este nevoie de o intervenţie chirurgicală sau sunt prezente şi alte probleme de sănătate, pot fi consultaţi şi alţi specialişti, precum:

– neurochirurgul

– cardiologul

– chirurgul de chirurgie vasculara (specializat în chirurgia vaselor sangvine).

  1. Recomăndari pentru pacienţi.

Pentru a preveni apariţia unui AVC sunt necesare anumite schimbări ale stilului de viaţă precum şi controlul unor afecţiuni existente. Se recomandă evitarea alimentelor bogate în grăsimi, a alcoolului, stoparea fumatului, păstrarea unei greutăţi normale în rezultatul alimentării raţionale şi practicarea sportului.

Astfel, este necesar de a verifica periodic:

  1. Tensiunea arteriala, în special la pacienţii cu antecedente de hipertensiune sau AVC în familie şi la cei cu diabet;
  2. Valorile colesterolului;
  3. Evitarea stresului.
  4. În anumite cazuri, medicul poate recomanda utilizarea de medicamente antiagregante ca aspirina (acid acetilsalicilic) sau clopidogrel.

Nu utilizaţi medicamente fără recomandarea medicului!